Bolnav în al meu suflet, în inimă bolnav,

Cu mintea depravată și geniul trîndav,

Închin a mea viață la scîrbă și-ntristare

Și-mi tîrîi printre anii-mi nefasta arătare,

– Prea slab pentru-a fi mare, prea mîndru spre-a fi mic –

Viața-mi, cum o duce tot omul de nimic.

Născut făr` de-a mea vină, trăind făr` mai s-o știu,

Nu merg cum merg alți oameni, nu-mi pasă de-unde viu,

Supus doar, ca nealții, la suferințe grele

Unesc cu ele știrea nimicniciei mele.

Sfînt n-am nimic, în bine nu cred și nici în rău.

Viața mea aceasta nici vreu și nici n-o vreu:

Nepăsător la toate, de lume apostat,

A vieții osteneală o simt și n-o combat.

Aș rîde doar de viață, disprețuind-o toată,

Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcată,

Muncind în mine însumi voința-n orice nerv,

Pieirea cea eternă din mine să o serv.

Dar vai! Nici siguranța n-o am că mor pe veci.-

Și dacă oare-a morții mîni palide și reci

În loc să sferme vecinic a vieții mele normă

Ar pune al meu suflet sărman în altă formă?

Dacă a mea durere, un vecinic Ahasver,

La sorți va fi pus iarăși, de către lumi din cer,

Ca cu acelaș suflet din nou să reapară

Migrației eterne unealtă de ocară?

Nimic, nimic n-ajută – și nu-i nicio scăpare.

Din astă lume-eternă, ce trecătoare pare,

Gonit în timpi și spații, trecînd din formă-n formă,

Eternă fulgerare cu inimă diformă,

De evi trecuți ființa-mi o simt adînc rănită,

Pustiu-alergătoare, cumplit de ostenită…

Ș-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stîncă

Spre culmea morții mele ridic ș-ast-dată încă.

Ș-ast-dată? Cine-mi spune că-i cea din urmă oară?

În van căta-veți ramuri de laur azi,

În van căta-veți mîndre simțiri în piept.

Toate trecură:

Viermele vremurilor roade-n noi.

Căci nu-i iubire, ură d-asemenea nu-i

Și ce rămase, umbra simțirei e:

Murmura lumei

Netedă, palidă, ca și ea.

Nu e antica furie-a lui Achile,

Nu este Nestor blîndul-cuvîntător.

Aprigul Ajax

Țărînă-i azi și nimic mai mult.

Și unde-i Roma, doamnă a lumii-ntregi,

Și unde-s astăzi vechii și marii Cesari?

Tibrule galbăn,

Unde e astăzi mărirea ta?

Chiar Papii mîndri cu trei coroane-n cap,

Păstori de nații cu strîmbă cîrjă-n mîni,

Pulbere-s astăzi.

Pulbere sunt chiar vii fiind.

Căci nu sărută regii piciorul lor,

Căci nu se-nchină lumea la glas de sfînt.

Semnele tainei

Mute rămîn și îi fac de rîs.

Chiar tronul Papei azi ca o scenă e

Și el își face mutrele lui plângînd.

Hohotul lumei

Lumei întregi îi răspunde-atunci.

Căci nu-i s-ardice bolțile de granit,

Un Michelangelo nu-i să facă iar

Ziua din urmă.

Templele vechie pustie rămîn.

Să-nvie pînza Rafael astăzi nu-i.

Nu-nvie dalta-n mîinile cele noi.

Moartă rămâne

Marmura grea sub ochiul mort.

În va căta-veți ramuri de laur azi,

În van căta-veți mîndre simțiri în piept.

Toate trecură:

Viermele vremilor roade-n noi.

În zădar în colbul școlii,

Prin autori mîncați de molii,

Cauți urma frumuseții

Și îndemnurile vieții,

Și pe foile lor unse

Cauți taine nepătrunse

Și cu slovele lor strîmbe

Ai vrea lumea să se schimbe.

Nu e carte să înveți

Ca viața s-aibă preț –

Ci trăiește, chinuiește

Și de toate pătimește

Ș-ai s-auzi cum iarba crește.