Câte nopți eu cugetat-am pân’ se-nvăluie gândirea,
Pân’ ce visele-i gigantici se uscau în nălucire,
Adormeam și de-asupra-mi stelele îmblau cuminți,
Luna strălucea prin crenge ca o pavăză de aur.
Și prin grâul crescut mare ciripeau puii de graur,
Vântu-ngreunat cu miros trezea-n clopot glas de sfinți.

Păhar nalt îmi părea cerul răsturnat deasupra noastră,
Stelele scânteietoare împleau lumea lui albastră,
Norii ce plutesc par spuma a luminei de argint;
Sufletu-mi, arbor de cânturi, cregile și le-nconvoaie
De visări îngreuiate, iar a florilor văpaie,
Ce lucește-n mii de feluri, potolită stă de vânt.

Pe o mreajă de lumină roșie ca zorii zilei
S-a ivit o umbră dulce – față sfântă a copilei,
Era marmură pălită, ochii mari abia îi lumin’
Și pe umerele albe se-nălțau negre aripe
Haina neagră stralucită lumina a nopții clipe,
Părul nempletit era prins într-o cunună de spin.

A frumseţii tale forme ca un sculptor când le pipăi
Toată viaţa mea trecută, toată fiinţa mea o clipă-i,
Am uitat de toate, toate, şi nimic nu-mi vine-n minte;
Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte;
Gura ta ca focul arde, arde roşia ta faţă,
Răsuflarea ta e-n stare chiar la morţi să dea viaţă,
Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simţi atât de mult,
Inima-ţi, a cărei tremur, a cărei bătăi ascult;
Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor,
Te-alipeşti de pieptu-mi, scumpă, ca copii de mama lor,
Cu-acea mândră, agăţată şi sălbatecă strânsoare
Când ca iedera tu tremuri ce stejaru-l înconjoară…
Tu nu vezi? Nu-ţi aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă
Să-ţi pot spune înc-o dată, suflet! cât îmi eşti de dragă,
Cât de dragă-mi eşti… Nu întreba ce îmi mai bate
O! viaţa mea trecută parc-a fost o ciuntitură!
Şi ce dulce dezlegare azi mi-a dat frumoasa-ţi gură,
Când te mlădii, când te bucuri şi când râzi ca visul clar
Urmăresc orice mişcare cu un ochi adânc, avar,
Gândul meu să se-ncreţească pe-ncreţirea hainei tale,
Să rămâie-n a mea minte-adânc săpate, ca-n tipar
Şi să împle cu icoane cartea vieţii-mi de amar.
Mult am mai gândit odată şi nimic nu mai gândesc,
Nu gândesc decât la tine, decât că eu te iubesc
Şi nici asta chiar, nici asta nu pot zice că e gând,
Este însăşi a mea viaţă azvârlită pe pământ.
Căci iubirea mea şi viaţa-mi nu sunt lucruri osebite,
Ci ca sângele cu pieptul astfel ele-s înfrăţite:
Fără sânge nu-i viaţă, făr- de-amorul tău nu-s eu ­
Şi o clipă fără tine chiar de mine îmi e greu,
Nu mă vreau pe mine însumi, nu vreau lume ­toate-s pleavă,
De nu eşti, lumina lunei s-a-nnegrit şi e bolnavă,
Eşti al vieţi-mi, al vederii, al auzului meu nerv,
Şi venin e a ta lipsă, să m-omor de ea mă serv;
De-mi urăsc suflarea-n mine, de doresc ca tot să piară,
De doresc să mor un secol atunci fug de tine-o oară.
Ah! ce e în tine, care-i taina mândri-ţi tinereţi,
Cum de ai în al tău suflet ca o sută de vieţi,
Cum de tu să fii aceea ce-al meu cap în mână-l porţi?
De-aş muri înviu sub ochii-ţi dintr-o sută de morţi,
Sărutarea gurii tale e ca fagurul de miere,
Cu cât gura mea se-nfruptă cu atât mai mult o cere,
Trăiesc leneş ca o plantă şi acum mintea mea parcă
De veninoasa beţie a gândirii se înţarcă.

Din munţi bătrâni şi din păduri măreţe
Se nasc izvoare, ropotind se plimbă,
Deprind pe rând oceanica lor limbă
Şi sunt în codri pustnici cântăreţe.

Spărgând prin stânci albia lor strâmbă,
Se legăn line şi fac valuri creţe.
În drumul lor ia firea mii de feţe –
Aceleaşi sunt, deşi mereu se schimbă.

Dar cu adâncul apei s-adânceşte
În glasul lor a sunetului scară.
Devine tristă – rânduri-rânduri creşte,

Până ce urnindu-se în marea-amară
-Ca fluviu mândru, ce-ostenit mugeşte-
Al tinereţii dulce glas demult uitară.